Legislația românească permite divorțul pe cale administrativă, la ofițerul de stare civilă, pe cale notarială și pe cale judiciară.

Primele două cer acordul ambilor soți. Divorțul la primărie este posibil doar dacă nu există copii minori. Cel la notar acceptă și situațiile cu copii, cu condiția ca soții să se înțeleagă asupra tuturor aspectelor: numele purtat după divorț, exercitarea autorității părintești, locuința copilului, programul de legături personale și contribuția la cheltuielile de creștere.

Instanța rămâne singura cale când nu există acord, când unul dintre soți refuză sau nu poate fi găsit, sau când există elemente de violență.

Procedura notarială durează, în practică, 30 de zile de la depunerea cererii, termen de reflecție prevăzut de lege, plus câteva zile pentru emiterea certificatului. Cea judiciară, în funcție de complexitate, de la câteva luni la câțiva ani.

Ce se stabilește obligatoriu când există copii

Autoritatea părintească se exercită, de regulă, în comun, de ambii părinți, indiferent la cine locuiește copilul. Excepțiile cer motive serioase.

Locuința copilului se stabilește la unul dintre părinți. Nu este o „custodie” exclusivă, ci decizia privind domiciliul stabil.

Programul de legături personale cu celălalt părinte se formulează concret: zile din săptămână, weekenduri alternative, vacanțe, sărbători, ore de preluare și predare. Formulările vagi de tipul „ori de câte ori este posibil” generează, în anii următori, exact conflictele pe care ar fi trebuit să le prevină.

Pensia de întreținere se stabilește ca procent din venitul net al părintelui la care copilul nu locuiește: până la un sfert pentru un copil, o treime pentru doi, jumătate pentru trei sau mai mulți. Sumele se pot actualiza la schimbarea situației.

La notar, aceste elemente se consemnează în convenție. Ancheta socială, cerută în procedura judiciară, este înlocuită de acordul părților, dar notarul poate refuza dacă acordul lezează în mod evident interesul copilului.

Partajul bunurilor și ce se împarte de fapt

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt, sub regimul comunității legale, comune, indiferent pe numele cui sunt înscrise. Bunurile dobândite înainte, cele moștenite și cele primite prin donație rămân proprii.

Partajul se poate face odată cu divorțul sau separat, ulterior, prin notar sau prin instanță. Amânarea lui nu este recomandată: fiecare an care trece complică dovedirea contribuției și evaluarea.

Cotele se prezumă egale, dar pot fi stabilite diferit în funcție de contribuția fiecărui soț, inclusiv cea din gospodărie și creșterea copiilor.

Datoriile contractate în timpul căsătoriei pentru nevoile familiei sunt comune. Un credit ipotecar pe numele unui singur soț, folosit pentru locuința familiei, se împarte.

Contractul prenupțial sau convenția matrimonială încheiată în timpul căsătoriei schimbă complet aceste reguli, iar existența lui se verifică în registrul dedicat.

Costurile pe fiecare cale

Divorțul administrativ, la primărie, presupune o taxă modestă, de ordinul câtorva sute de lei.

La notar, onorariul pentru divorț se situează, în general, între 1.000 și 3.000 de lei, în funcție de birou și de complexitate, la care se adaugă costul convenției pentru copii și, separat, onorariul pentru partaj, calculat procentual la valoarea bunurilor.

În instanță, taxa judiciară de timbru pentru divorț este relativ mică, dar onorariile de avocat, expertizele pentru evaluarea bunurilor și durata procedurii ridică costul total la sume care depășesc frecvent varianta notarială de câteva ori.

Cheltuiala cea mai mare a divorțului judiciar nu este însă financiară. Este timpul, cu efectele lui asupra copiilor și asupra capacității de a lua decizii rezonabile.

Ce se pregătește înainte de prima discuție cu un profesionist

O listă a bunurilor comune, cu actele de proprietate și cu estimări de valoare. O listă a datoriilor. Situația veniturilor fiecăruia. Extrasele de cont pe ultimele luni.

Pentru copii: programul actual, nevoile specifice, cheltuielile lunare documentate.

Comunicarea în scris cu celălalt soț, pe subiectele legate de copii și de bani, creează un istoric care, în caz de dezacord ulterior, contează.

Medierea, prin mediatori autorizați, oferă un cadru în care soții ajung la un acord asistat, care apoi se autentifică la notar. Este mai ieftină decât un proces și mai puțin conflictuală decât negocierea directă, iar pentru cuplurile cu copii reprezintă, frecvent, calea cu cele mai mici costuri emoționale.

Un avocat consultat înainte de orice semnătură, chiar și pentru o convenție „amiabilă”, clarifică ce se cedează și ce nu mai poate fi recuperat ulterior. Consultația costă o fracțiune din ce poate fi pierdut printr-o clauză formulată în grabă.

Ce se întâmplă cu locuința familiei

Locuința comună, chiar dacă rămâne în coproprietate până la partaj, are un regim special când există copii.

Instanța sau convenția poate atribui folosința locuinței părintelui la care locuiește copilul, indiferent de proprietate, pentru o perioadă determinată.

La locuința închiriată, contractul se poate transfera unuia dintre soți, cu acordul proprietarului.

Creditul ipotecar rămâne în sarcina celui sau celor care l-au contractat, indiferent de cine locuiește acolo, până la renegocierea cu banca, o etapă care se amână frecvent și costă.